Povestea mea “Wings for live world run”

Dintre câte am auzit şi eu prin lumea asta, conceptul Wings for life world run, este unul dintre cele mai interesante concepte! Mi-ar plăcea să-l văd măcar în poză pe cel care a născocit pentru prima dată această idee. Ideea lui a prins într-un mod fantastic la nivel GLOBAL. O modalitate fantastică de a fii alături de cei care nu pot să alerge “Alerg pentru cei care nu pot” este şi deviza acestei întreceri. 100 % din încasările cursei merg pentru cercetarea leziunilor măduvei spinării. Să dea Dumnezeu că fiecare ediţie să aducă câte un pas important pentru realizarea acestui deziderat.

Şi cum mi-am propus să particip la cât mai multe evenimente sportive caritabile, nu aveam cum să-l ocolesc tocmai pe acesta.
Din punct de vedere sportiv, cursa este una atipică; dacă la toate cursele finişul este în faţă, prestabilit, de această dată finishul vine din urmă, neexistând o distanţă prestabilită de parcurs. Fiecare aleargă cât poate!

Din punctul meu de vedere această cursă este momentul ADEVĂRULUI. Sunt dator cu o micuţă explicaţie. Sunt convins că aţi auzit, de foarte multe ori, pe “vitezişti” (cei care aleargă 100, 400 m) lăudându-se cu viteza lor “supersonică”. Stimă! Sau, poate, i-aţi auzit pe “ultramaratoniști” spunând adesea “eu sunt făcut să alerg de la 80 de km în sus” sau “am intrat într-o stare în care aş putea alerga oricât!”. Stimă şi pentru aceștea! Însă, Wings for life world run vine cu o întrebare pentru fiecare categorie de performeri, întrebare ce-i conferă titlul de “cursa adevărului”; vitezistul, bravo, alergi ca fulgerul dar PE CE DISTANŢĂ? Ultramaratonistule, alergi “la nesfârşit” dar ÎN CÂT TIMP? Wings for life are o ecuaţie simplă: distanța vs timp. Nu puteam să ratez o astfel de provocare!

Aşadar, m-am pus pe “roate”, am început să mă deplasez pe minunatul Defileu al Jiului, la vale, agale, fără nici un stress, fără să iau ca şi exemplu felul agitat de deplasare al apei ce şerpuieşte printre munţi. Defileul este minunat dar felul în care se lucrează pe acolo lăsă de dorit. Să trecem peste, nu fără să-i îndemnăm pe domnii de acolo să-şi arunce un ochi spre Wings for live şi să înţeleagă… ideea nu este să lucreze repede şi prost, nici încet spre interminabil, ci să optimizeze ecuaţia: volum de lucru vs timp de execuţie.

Dincolo de munţi, drumul se întinde, se întinde şi asfaltul, la propriu, iar Bucureştiul se lasă cucerit cu fiecare minut de rulaj. Cu o seară înainte, poposesc la unchiul meu favorit din Bucureşti. După o inevitabilă discuţie de revedere, mă grăbesc să mă culc. A doua zi îmi stătea în faţă, nu pot să spun că un număr de kilometri, deja am stabilit că nu există aşa ceva, ci o mare provocare. Noaptea a fost cam scurtă. Zorii zilei aduc şi principala masă dinaintea concursului.

La puţin timp după aceasta, am avut onoarea să fiu vizitat de către Adrian Popescu, administratorul fabricii de gheaţă din Bucureşti “Ice World”, însoţit de către responsabilul în marketing al fabricii. După discuţii, am avut onoarea să fiu şi ghidat, cu maşina, pe drumul optim spre locul de start, eliminând în acest fel, stresul traficului infernal din Bucureşti. Am ajuns în timp util.

Mi-am ridicat kitul de start m-am pregătit şi, din păcate, am constatat că la un astfel de mega concurs n-am putut să cumpăr geluri de la faţa locului. Era doar începutul “durerilor” de început 🙂 . Am avut surpriza neplăcută să nu fiu primit în sectorul aferent targetului personal, fiind poftit în coada plutonului. N-ar fi fost o problemă foarte mare însă, pe lângă scopul caritabil pe care am dorit să-l împlinesc, avem un obiectiv precis, clar, din punct de vedere al performanţei. Noua circumstanţă mă neliniştea, simţeam că trebuie să lupt de două ori mai mult pentru realizarea a ceea ce mi-am propus. Aşa am şi făcut! După startul furibund al celor din faţă, în momentul în care spaţiul mi-a permis să accelerez, am făcut-o. Prea tare poate. Voinţa îmi spunea că trebuie să recuperez distanţă de câteva sute bune de metri ce stătea între mine şi grupul fruntaş. Am alergat cât am putut de tare, poate că prea tare, fapt confirmat de o durere în zona ficatului fapt care m-a făcut să domolesc ritmul şi mi-au trebuit câţiva kilometri buni pentru a-mi reveni.

La un moment dat, aud o voce cunoscută şi dragă mie, vocea lui Daniel Hălăstauan care s-a auzit din spate, nu de la prea mare distanţa: “HAI AVRAME!!!”. Am fost surprins plăcut să-l văd, avea să mă ajungă din urmă şi preţ de kilometri buni am alergat împreună. Tot împreună ne amuzăm de felul în care reacţionau oamenii de pe marginea drumului, în momentul în care observau că alergam doar în slip. Una peste alta, mă bucur că şi în România, iată, oamenii învaţă şi găsesc plăcerea de a ieşi în stradă la marile evenimente sportive, altele decât fotbalul.

Pe la kilometrul 21 l-am ajuns din urmă pe un alt prieten din Lupeni, Florin Nită. L-am depăşit! După încă câţiva kilometri, la un moment dat, Daniel începe să cedeze, încet, încet, câte un metru, dar a rămas până la final, destul de aproape, avându-mă permanent în raza vizuală, având să împlinească fix 30 km.

La kilometrul 29, îmi arunc o privire înspre înapoi, căutându-l cu privirea pe prietenul meu. Şi l-am văzut pe Andrei Roşu, secondat de către un alt alergător ce părea destul de puternic. Am încercat să reacţionez! N-am putut! Ritmul nu vroia să se schimbe. Cu coada ochiului observăm cum cei doi sunt în plin fuleu, în foarte scurt timp am fost o pradă uşoară, m-au ajuns din urmă. Am intrat în ritmul lor, plasându-mă exact în spatele lui Andrei. Am putut să-i studiez echipamentul – exemplar! Din păcate, după două sute de metri nu mai pot ţine ritmul. O las mai încet dar fără să cedez lupta. Încet, încet, avansul celor doi creşte, probabil la alte două sute de metri. Întorc capul înapoi şi văd… MAŞINILE DE FINISH la câteva sute de metri. Abia atunci se produce o rupere de ritm extrem de considerabilă. Privind înainte îl văd pe Andrei cum trece de borna kilometrului 30 şi cum, instant, ritmul lui slăbeşte, parcă l-am văzut chiar făcând câţiva paşi în mod normal, fără să alerge.

Au fost trei lucruri determinate în acel moment; maşina care mi-a furnizat acel “clic” de care aveam nevoie, realizarea faptului că aveam resurse suficiente, conştientizarea faptului că Andrei şi-a depus sprintul. Urma sprintul meu. Mi-am propus să alerg în faţa maşinii, în ritmul ei, pentru cât mai mult timp. La km 30, 43 Andrei avea să fie depăşit de mine şi de maşină. Am mai rezistat încă 190 de metri în acel ritm şi la km 30, 62, m-am văzut depăşit de maşină, dar nu şi de situaţie :). În momentul în care maşina m-a prins din urmă, am simulat cu mâinile o sesiune de înot – pe uscat :).

Am văzut cum de la geamul maşinii se vede chipul Mihaelei Rădulescu care s-a amuzat şi ea de ţinuta mea “lejeră”. Abia după cursă, foarte mulţi oameni au realizat substratul gestului meu, cu trimitere la încercarea mea de a înfrunta înot Canalul Mânecii, supranumit şi “Iadul de gheaţă”, echipat doar cu un slip, fără ajutorul şi protecţia unui costum de neopren.

Mulțumesc Mihaelei pentru apreciere și evidențierea ulterioară. Aşadar, primul mare obiectiv al anului s-a consumat în cel mai plăcut mod. Mulţumesc domnului Emil Pârâu, administratorul de la Cabana Montana, din Staţiunea Straja, pentru sprijinul financiar necesar pentru participarea la acest eveniment.