(0722) 998 745

Povestea celor 45 de km pe Dunăre

Începutul…

Toate discuţiile, pregătirile premergătoare acestei ample acţiuni, s-au purtat şi realizat fără ca eu să mă implic. Excepţie, excepţie absolută. E sublim să se întâmple aşa, e sublim să mă pot concentra STRICT la ceea ce am eu de făcut: înotul, fără să mă disip în mii de detalii.

Acordul…

Am acceptat imediat invitaţia brandului românesc Hemo Treat, produs de Global Treat, de a executa un antrenament oficial în bătrânul Fluviu, având la dispoziţie toată logistică necesară, prin bunăvoinţa organizatorilor.

Deplasarea…

În miez de noapte, la ora 2, cu maşina personală a lui Daniel Roşca, managerul B2B Strategy, am pornit către o ţintă ce se afla la cel puţin 8 ore distanţă. Ora 14 era ora limită, conferinţa de presă având să se desfăşoare atunci. Bancheta din spate era în întregime la dispoziţia mea, însă, împotriva pronosticului, n-am putut să dorm deloc. Am constatat că Daniel se deplasează mult mai repede decât mine, simţind, în acelaşi timp, un sentiment de siguranţă.
Joncţiunea cu TVR-ul…

Se produce un pic înainte de Brăila, având plăcerea să constatăm că maşina celor de la TVR se afla în acelaşi loc cu noi, urmând o deplasare în tandem până la hotelul unde urma să ne cazăm.

Primirea…

Demult, sau mai corect spus, NICIODATĂ n-am avut parte de o aşa primire! Totul lăsa impresia unei munci şi organizări perfecte, dincolo a tot ceea ce se vedea. Am văzut bannere mari cu chipul meu, frumos aranjate în sala de conferinţă. Robert Zisu, Dana Potorac ne întâmpină protocolar. O doamnă reporter, mă şi “arestează”, invocând nu ştiu ce motive, dornică să primească câteva impresii înainte de conferinţa de presă propriu zisă. N-am refuzat-o! Când am terminat de răspuns întrebărilor, într-un moment în care nimeni nu m-a văzut, am încordat, discret, muşchii pectorali şi marii dorsali transmiţându-le mesajul; “atâta vă trebuie să nu trageţi cât vă spun eu”.
Conferinţa propriu zisă…

În faţa a zeci de jurnalişti, am prezentat pe scurt proiectul meu şi mi-am arătat mulţumirea faţă de oportunitatea de a realiza un antrenament fără precedent pentru mine în Dunăre, unde urma să-mi depăşesc limitele, alături de Hemo Treat, medicament românesc care trece dincolo de limite, trece dincolo de limita cuţitului şi care te scapă de el.

După expunere, au urmat întrebările jurnaliştilor. Am răspuns şi la toate aceste întrebări.

Demonstraţia…

Toată lumea era curioasă să-mi vadă mişcarea în apă. După conferinţă, n-am stat pe gânduri, am sărit în Dunăre să-i iau pulsul. Am fost surprins de felul haotic al valurilor, al tangajului neregulat. Mi-am şi zis, duminică voi avea o zi grea, un antrenament pe care-l doream. După vreo 10 minute de du-te -vino în sus şi în jos, am ieşit din apă şi mi-am spus impresiile despre o apă în care n-am avut până atunci, experienţe majore. Apoi am plecat să vizităm fabrica unde se produce miraculoasă crema Hemo Treat. Pe mulţi i-am auzit, de-a lungul vieţii, folosind expresia: “Ştii cum e? Farmacie!”. Aici, la această fabrică am înţeles încă odată, pe viu, semnificaţia acestor vorbe.

Odihnă…

Sâmbătă a fost zi de odihnă. Odihna dinaintea descătuşării unui mare efort fizic dar, mai ales, mental. Condiţiile de cazare, hrana bogată, diversă, pusă la dispoziţie de aceeaşi gazdă generoasă, HemoTreat, au făcut că odihna să fie benefică.

Lupta cu fluviul…

Am plecat cu cele două şalupe din galaţi şi am mers până la Gropeni. Preţ de o oră! Părerea unanimă a fost că traseul este extrem de lung chiar şi parcurs în mare viteză de către cele două şalupe ale organizatorilor. Înainte de a mă arunca în apă, la ora 9 şi 16 minute, am zis:” Ochii te sperie şi mâinile te scot” după care a urmat săritura.
O oră, două ore, trei ore de înot. A patra oră a venit şi, durerile în umeri au şi sosit. Până la ora a opta de înot am înotat strângând din dinţi… apoi mi-a trecut.

Monotonia înotului a fost alungată de câteva momente interesante: o bătălie pierdută cu un curent care m-a împins pe braţul pe care a vrut el, încurajările romanilor aflaţi în BAC-uri, unii din ei făcându-şi cruce, alţii flesh-uind în încercarea de a imortaliza în imagini momentul. Ba şi o haită de câini m-a urmat pe o porţiune de un kilometru, fără să aibă, însă, curajul de a mă ataca. Pentru prima dată m-am simţit crocodil. Fiecare punct de reper terestru a fost o binecuvântare, cu excepţia “stâlpilor de telegraf”. Oricât înotăm nu mai ajungeam odată la ei. La km 30 am avut un moment dificil, mental vorbind, m-am lovit de zidul de la km 30 cum ar spune alergătorii. L-am depăşit! Mulţumesc micuţei mele Adina, în vârstă de 1 an şi 3 luni care mi-a dat energia necesară să trec peste greutăţi. Ajung la vărsarea Şiretului în Dunăre, km 42. Văd turnul de televiziune. Stâlpii de telegraf erau deja o amintire deloc plăcută. În curând se vede ţinta… Hotel Vega, Cap Griz Nez-ul în varianta gălăţeana. Refuz lichidul energizant pe care l-am luat până atunci din 30 în 30 de minute. Vreau fripturaaaa… nu lichide. Părea aproape, doar o iluzie. Mai aveam încă o oră de înotat şi încă ce oră, cea mai grea. Traversarea Dunării de pe malul dinspre Tulcea înspre malul Galaţiului unde era Hotelul, a fost foarte grea pe fond de oboseală. Am sprintat o oră pentru a putea învinge curentul. F. puternic. A fost un remember a unei lupte pierdute în urmă cu un an dar pe care o voi câştiga anul acesta. Dunărea mi-a oferit cel mai bun loc de antrenament. Unii ar spune că a fost uşor datorită curentului. Eu vă mărturisesc că a fost greu… distanţă enormă, valuri f. mari, curenţi puternici, un vânt puternic din faţa ce au generat valuri care m-au lovit continuu în cap, frontal. La toate acestea se adăugă consistenţa apei care este una “dulce”. Flotabilitatea în rău nu este că în mare. Aşadar, cele peste 10 ore le consider f. importante. Într-un final am ajuns la fix în locul preconizat. Reprezentanţii presei şi nu numai, m-au aşteptat pe ponton, unii dintre ei chiar miraţi:” A reuşit!!”

Mulţumiri…

Hemo Treat, sponsor unic al eventului Dunărea şi susţinător al proiectului Canalul Mânecii.
Presei gălăţene pentru toată aprecierea. Presei centrale care s-a aplecat asupra acestui eveniment unic, în felul lui, în România. Ziarului Văii Jiului care a trimis un foto reporter (Corneliu Bran) la faţa locului manifestând un interes deosebit antrenamentului. Doamnei Potorac, persoană exigentă în sensul sănătos al cuvântului care mi-a dăruit şi două dintre cărţile editate sub propria semnătură. Piloţilor şi cameramanilor care, cu siguranţă şi-au adus aminte de reclama:” Dorele, ne mai ţi mult aici? Daniel Roşca şi trupei B2B Strategy. Oamenilor care m-au aclamat de pe margine. Nu în ultimul rând lui Robert Zisu şi Andrei Lisinschi principalii “vinovaţi” pentru un, probabil, nou record naţional stabilit înot pe Dunăre, 45 km, executat de către un român.

Împreună ne-am depăşit limitele!!! Mulţumesc!!
Trăiască România!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *